Și acum în mintea mea pe zeci de voci, sau mai multe, dar are și mintea mea limite, nu le poate percepe pe toate. 😊
Sigur că da, normal că am probleme, fiecare are probleme, nu există cineva care să n-aibă nicio grijă, etc.
De cele mai multe ori, ideea conștientă din mintea noastră, cum că avem problema X este completată cu o concepție inconștientă: e clar că toți oamenii au câte o problema, dar a mea e cea mai gravă.
Și noi avem atitudinea asta mintală, când marea noastră bătaie de cap e că s-au terminat biscuitii noștri preferați sau că ne lipsesc ciorapii de culoarea roz, banalități în fond, când sunt atâtea alternative și la biscuiți, și la ciorapi. 😊
Uneori mai gândesc și eu asupra evenimentelor, în modestia mea, aș spune că mereu gândesc, dar o las așa cum a picat, 😊 prima exprimare, mereu e cea mai sinceră. 😊
Și în procesul meu de meditație asupra existenței 😉 încerc să analizez, oare care e cea mai dificilă situație pe care am întâlnit-o și căreia i-am dat numele de problemă?
Și momente care mi-au cerut „acrobații” emoționale, chiar și fizice pentru a le putea depăși au fost destule, Dar una dintre chestiile care ridică cele mai înalte bariere între mine și restul, e atitudinea de milă față de mine pentru că am o deficiență de vedere.
Eu cred că acest fapt vine din prejudecățile pe care le avem.
Nu avem răbdare să vedem ce poate un om, nu avem nici inspirație să-i lăsăm celuilalt posibilitatea să fie el fără să-l contaminăm cu etichetele pe care avem grijă să i le punem, înainte de primul contact.
De aici se nasc și situațiile în care:
Merg la medic și acesta întreabă persoana de lângă mine diferite lucruri în legătură cu scopul și durata vizitei, ok, e drăguț să am *purtător de cuvânt, dar nu în astfel de condiții; Vorbești cu cel de lângă, despre mine în prezența mea?
Sau interacțiunea cu poliția: Organul de ordine, – Ea nu vede?
Însoțitorul, – da.
Eu, – Eu sunt aici, de ce nu mă întrebați pe mine?
Organul de ordine, – Nu voiam să vă supăr sau să vă deranjez.
Oamenii aceștia nu-s rău intenționați, cel puțin eu nu-i bănuiesc, 😉 însă, e clar că avem o problemă de comunicare, ceea ce influențează negativ colaborarea dintre noi.
Și dacă ne inspirăm din drept, necunoașterea nu e scuză. 😊
Întrebându-i și pe alții ce probleme au, mi-au răspuns:
CO fată în scaun cu rotile, „ Cel mai mare „monstru” cu care mă confrunt în foarte multe situații este atitudinea oamenilor.
Aceștia cred că, dacă suntem în scaun cu rotile, noi nu putem face multe lucruri.
De asemenea, o altă problemă o reprezintă, treptele, spații insuficient de mari pentru a permite manevrarea fotoliului rulant, precum și alte elemente arhitecturale, ca: uși neconforme, băi inaccesibile, etc.
Am trăit o experiență în una dintre interacțiunile cu directorul unei clădiri culturale. Erau multe trepte, rampă nu, de lift nici vorbă și nu puteam intra, așa că n-am avut altă soluție decât să trimit pe cineva să cheme un ajutor.
Când a venit directorul, uimit și fără să înțeleagă ce se întâmplă începe să exclame mai mult, decât să întrebe:
„Ce s-a întâmplat! Ce s-a întâmplat! De ce ești așa?!”.
Și la începutul interacțiunii noastre, nicidecum nu-i venea să creadă că muncesc, prima reacție a fost, cea de a trage concluzia că am venit să cerșesc”.
Altcineva, tot cu probleme locomotorii îmi spune:
“Multă lume, când am încercat să intru la universitate și când am căutat de lucru, s-a luptat să vadă dincolo de dizabilitatea mea.
Oamenii presupuneau că doar pentru că aveam o dizabilitate, nu pot efectua nici cele mai simple sarcini, credeau că nici măcar un stingător de foc n-aș putea folosi.
Cred că principalul motiv pentru care eram tratată diferit, de vreme ce m-am pregătit să devin asistentă medicală, a fost probabil pentru că oamenii erau speriați, deoarece nu se mai confruntaseră până atunci cu cineva ca mine.”
Și așa observăm că se formează cercul vicios în care: persoanele cu dizabilități nu se fac văzute pentru că întâlnesc atitudini nepotrivite, iar comportamentele de cele mai multe ori sunt bine intenționate, dar pentru că oamenii prima dată întâlnesc astfel de situații nu știu cum să procedeze, ceea ce îi descurajează și mai mult pe cei cu anumite dizabilități.
