Am spus-o deja…
A fost o vreme de început, în care eram foarte fixată pe un stil de viață sănătos.
Atunci citeam mult, mă informam în legătură cu tot ce ține de nutriție: alimentare, hidratare, etc.
Și la un moment dat am ajuns să înlocuiesc anumite gustări inutile și nesănătoase, fără gram de nutrienți cu ceaiuri din plante, am testat cred că, cam tot ce am știut că există. 😊 Așa am ajuns să le iubesc.
Între mine și ceaiuri, dragostea a crescut bându-le. 😊
În această postare nu vreau să-ți povestesc nici de pasiunea pe nutriție și nici de basmul meu cu ceaiurile, poate în viitor, revin.
Dar vreau să-ți împărtășesc o prejudecată pe care am constatat-o în jur și care nu se aplică la vreo 98% dintre nevăzători. Și nu că nevăzătorii ar fi super oameni, chiar dacă în „modestia” mea aș putea spune multe, 😊
Ci pentru că, nevăzătorii, prin prisma dizabilității sunt obligați de împrejurări să fie, cel puțin, de două ori mai atenți.
Rămâi cu mine în continuare și descoperă povestea.
Seara cam pe la 9, îi zic mamei, poftă de un ceai n-ai? ce zici?
-Sigur că da, de care ai vrea?
-Poate de vreun fel de plante, dacă ai ceva.
-De flori de tei, e ok? Mă întreabă ea.
-Mmm, bine, poate infuzie de struguri ar fi mers, 😊 Dar hai că e perfectă și floarea de tei.
Zis și făcut 😊
Eu pun apa la fiert, mama merge să aducă planta.
De des ce bea ceai, teiul era bine, bine ascuns.
Dintr-odată, aud, sticlă spartă, bine, și un pic de „melodii” au început, nervi și tristețe, că până să ajungă la plantele din spatele dulapului, mama din atenție, dar mai mult din lipsa ei a dat jos, două vase din sticlă, care erau foarte utile pentru depozitat chestii și foarte dragi ei și care, evident făcând un salt de la vreo 2 m. direct pe gresie, nu au rezistat impactului și s-au stins din viață.
Eu în primă fază, n-am știut ce s-a spart acolo, dar nici n-am avut curaj s-o întreb, ca să nu-i aprofundez stările. 😊
Însă, în timpul acela mă gândeam la momentele în care eu am spart ceva, acțiuni de ispravă la care am avut și martori.
îhȘi în 98% din cazuri, s-a spus cu voce tare sau mai pe șoptite, însă eu cu urechea mea, care „aude și cum crește iarba”, am prins:
„Vaiii, săraca, nu vede.”
Însă niciodată n-am auzit: „Vai, săraca, e grăbită, e neatentă sau căscată”.
Adică de ce unui om cu vederea intactă i se permite să fie aerian, să spargă și să dea chestii pe jos?
Dar mie mi se răpește acest drept?
Nu mă deranjează să-mi spună că nu văd, că spre dezamăgirea unora, noroc de ei că-mi amintesc acest fapt, că de altfel, eu mai uit. 😊
Însă și eu pot păți chestii pentru că plutesc în alte lumi și că nu sunt prezentă în ceea ce fac. Asta, de multe ori n-are nicio legătură cu vederea.
Acolo unde știu că trebuie să compensez vederea sunt atentă cu toate simțurile pe care le mai am, așa se face că îmi iese să rămână vesela intactă după spălat, florile la locul lor după aranjat, etc.
Sau dacă vorbim de birou: ciorapii neagățati în cine știe ce muchie de masă / scaun; hârtiile pe colțul lor de raft; cafeaua în căni, nu pe registre, etc. 😊
Ai vreo experiență similară?
Hai în comentarii!
Abia aștept să citesc și aventura ta cu „vaiii, săraca/ul, (are nu știu ce dizabilitate)”… ori dimpotrivă „Vai săraca/ul, ce căscat e”.
#acesibilizarea_nu_e_un_moft și nu e doar despre dotare, întâi e despre educare.
