Îți mai amintești?
Ce răspundeai la întrebarea: ce vrei să te faci când vei fi mare?
Eu în primă fază, cel puțin de când rețin, răspundeam, medic.
Pentru că stăteam atât de mult prin spitale, intervenții la ochi, cu rezultat, fără rezultat, continuam.
Și acolo fel și fel de doctori, dar cei mai mulți erau atât de drăguți, prin felul lor de a fi mă făceau să-i văd drept modele.
Apoi mi-am dorit să fiu profesor de română, eram pasionată de cuvinte, de scris în special, dar mai mult eram îndrăgostită de dascălul meu de română, avea atâta blândețe în felul în care ne vorbea și în ceea ce făcea, încât eu, n-am putut rămâne indiferentă.
Profesor de română nu m-am făcut, dar și azi am alergie la *agramatism.
Apoi mi-am dorit să fiu avocat, îmi plăcea dreptatea și în naivitatea mea de atunci credeam că acesta este apărător al dreptății, nu dezbat asta acum, setea pentru dreptate și corectitudinea am păstrat-o, jurist m-am făcut, dar când am înțeles chestia avocățească, dorința mi s-a tratat. 😊)
Apoi mi-am dorit să fiu un om deștept, fără să înțeleg la vârsta respectivă, ideea că un om deștept nu e o destinație sau un lucru pe care îl obții și atât.
A fi om deștept e un drum pe care îl tot parcurgi, mereu ești un cineva în devenire, azi mai bun ca ieri și mai puțin deștept decât cel de mâine.
Și întotdeauna, dar întotdeauna!
Cel mai mare vis al meu a fost și este, să fiu independentă!
Și știi tu, despre independență putem vorbi în multe feluri și o putem lega de multe aspecte ale vieții.
Poate fi independență emoțională, când nu aștepți un salvator și nici să găsești victima pe care s-o salvezi.
Independență socială aș numi-o eu, dar îi putem spune oricum, care presupune libertate de mișcare și deplasare.
Să te poți descurca fără ajutor uman ca să urci într-un autobuz sau să intri într-o clădire, în scaun cu rotile fiind.
Să te poți plimba în liniștea și ritmul tău chiar dacă ești nevăzător și folosești un baston alb sau un câine ghid, fără să-ți faci griji că trotuarele sunt pline de obstacole sau fără să trăiești cu teama că, cel mai mare risc în procesul de deplasare îl reprezintă traversările, neavând treceri marcate așa încât să le poți identifica.
Și am ajuns la ceea ce-mi place mie foarte mult, independența financiară, nu că celelalte n-ar fi importante.
Te poți bucura de independență în adevăratul sens al cuvântului, doar atunci când ai găsit echilibrul dintre toate părticelele care o alcătuiesc.
Dar totuși banii par mai importanți atunci când nu-i ai, și în țărișoara noastră frumoasă, dar încă în curs de dezvoltare, ca să nu-i spunem săracă se aplică.
De ce? Păi stai să-ți povestesc.
Am terminat eu facultatea, după destui ani de studii în care cu angajarea mai puțin, chiar și cu voluntariatul greu.
Având în vedere că merg la interviu și specialistul HR sesizează că nu văd, înainte să mă întrebe orice.
Ce știu, ce pot, fără să vedem ce nevoi au ei și cum le pot fi de folos pentru a ne ajuta reciproc, îmi spune:
„Noi avem nevoie de voluntari stabili atât fizic cât și emoțional”.
Și atunci m-am gândit eu, oare de unde, în lipsa interacțiunii, și-o fi dat seama că-s instabilă?… ☹
Retoric.
Dar să revin.
Încep să aplic pentru diverse joburi, merg la interviuri, toate bune și frumoase, aștept să mă sune, moment în care mă bucur că-s răbdătoare. 😊
Bine, mă mai bucur că sunt și o fire foarte sociabilă, altfel, sigur aveam super multe „posibilități” să fac atacuri de panică, dacă luăm în calcul numărul oamenilor cu care m-am întâlnit la interviuri. 😊
În experiența mea n-am întâlnit prea mulți oameni răuvoitori, ci mai curând, cu puțină știință.
Ca să înțelegi:
„-Un nevăzător poate veni la muncă?
Dar cum folosește calculatorul?
Cum execută asta și aceea”
Este chestiune de educație și de cultură socială.
Și apoi intervin și banii.
Adaptarea unui loc de muncă costă. Noi obișnuiți să gândim lucrurile pe termen scurt, nu ne mai lăsăm să vedem în perspectivă.
O persoană cu dizabilități angajată devine valid pentru societate / comunitate.
Muncind, își asigură acea independență financiară de la care am plecat.
De la statutul de consumator, ajunge contribuabil.
Astfel accesibilizarea înseamnă atât o creștere a calității vieții întregii comunități, cât și la realizarea unor vise din copilărie!
#Accesibilizarea_nu_e_un_moft
E calea spre o viață mai bună pentru toți.
Tu ce voiai să te faci când vei fi mare?
Aștept cu nerăbdare și povestea ta.
Hai în comentarii!
