Frumoasă viața cu pitici, dar și „spectaculoasă” când trăiești în sec XXI și mai ales în țărișoara noastră dragă
Mergem până la magazinul X? mă întreabă o prietenă.
Cu ocazia aceasta îl scot și pe pitic la o plimbare, își ia doza de aer foarte pur și curat, așa cum știm că e în Bucureștiul nostru. 😊)
Eu accept, nu aveam treabă la magazin, dar ca întotdeauna, pot să-mi fac, 😊 tu nu fă ca mine. Nu încurajăm consumerismul. 😊
M-am gândit eu că mai petrec și timp cu cel mic, mă încarc cu tona de energie din zâmbetul lui.
Toate minunate, iau un taxi până la ea, că-i procesul lung să ajungă la mine, prietena mea.
Din zona ei ar fi trebuit să luăm metroul ca să ajungem unde ne-am pornit.
Și de abia acum începe aventura și provocările.
Ca să ajungem la metrou ar fi trebuit să coborâm vreo 20 de trepte. Surpriză, scări rulante, nu, de lift nici vorbă.
Marile întrebări: Luăm copilul pe sus? Îl iei tu în brațe și eu iau căruciorul? Așteptăm ca să găsim pe cineva să ne ajute?
Și cu aceste frământări ne-am consumat vreo 5 min, în care n-a trecut nimeni pe lângă noi dispus și în forma potrivită de a ne ajuta…
Ca să fiu în sigurantă si eu, copiluțul și toată lumea, am luat căruciorul pe sus.
Noroc de românul bun la inimă care pe la penultima treaptă ne întreabă, aveți nevoie de ajutor? 😊
Noi, mulțumim, ne-am descurcat, suntem femei independente, nu că n-ar fi la modă. 😊
Am impresia că, acest concept de „femeie independentă” din România a plecat.
Ca să fiu mai dramatică, din România, de la metrou. 😊
Un pic prost înțeles, dar la ce nu se adaptează omul, mai ales, omul român?… 😊
Să continuăm, că ar fi fost frumos să se încheie aventura, dar, nu…
La ieșirea de la metrou, aceeași poveste, însă, am rugat un tip, care a fost drăguț și a ajutat-o pe prietena mea.
Bine, pentru ea, un fel de efort dublu, că mă avea și pe mine la braț.
Și o să-mi zici, de ce nu mergeam singură, cu un baston alb, poate cu un câine ghid.
Păi stai așa, că la metroul bucureștean, nu prea te poți orienta nici dacă ai toate simțurile intacte, ce să mai zicem de nevăzători.
Balustradă de sprijin, în cazul meu de orientare pe scări, nu.
Scări rulante pentru o persoană ce transportă un copil mic, nu.
Nici măcar o rampă, care să permită coborârea sau urcarea fără riscul de accidentare din cauză că este abruptă și pe deasupra, dintr-un material ce favorizează alunecarea.
Signalistică accesibilă, un vis. Mulți nici nu știm ce-i asta. Nu-i nimic de mâncat, nici de băut :-))
Signalistică accesibilizată = *mixul de indicații de care se poate folosi toată lumea, indiferent de potențialele deficiențe (vizuale, locomotorii, auditive, etc).
Eiii. Și așa am ajuns noi în fața magazinului, unde, iar scări, nu 20, dar destule încât, încă odată să ridicăm căruciorul pe sus.
Și ușor, entuziasmul nostru s-a preschimbat în frustrare.
Și acum eu mă gândeam, se spune că e discriminare să-ți selectezi clienții, dar dacă îngreunezi sau faci ca accesul potențialilor clienți în magazin / la metrou (în cazul prezentat) să fie imposibil – poate fi o discriminare, mai indirectă, dar este.
Și așa în câteva rânduri ai înțeles tu cât de utilă este o rampă și o balustradă, atât pentru mine că nu văd, cât și pentru prietena mea care are un bebe, chiar și pentru alte câteva milioane de persoane care sunt în condiții speciale (aparținători de copii mici, persoane ce transportă bagaje grele), persoane cu dizabilități și să duc un pic la extremă, tipei pe tocuri de 15, tot i-ar fi mai utilă o scară rulantă / lift în defavoarea celor 20 trepte.
Așa că:
#Accesibilizarea_nu_e_un_moft
Este o necesitate, în momente diferite, pentru toți!
Nici nu știu ce am mai făcut atunci, în magazinul respectiv, însă îmi amintesc perfect, că mi-am luat doza de încordare și frustrare pe acea zi.
Frumoasă România, drăguț Bucureștiul, păcat că au accesibilizare, spre deloc, ca să fiu un pic indulgentă.
Ai trăit vreo experiență asemănătoare?
Povestește-mi-o în comentarii!
Până avem alte condiții, măcar să facem haz de necaz 😊
