O parte bună și una negativă, oamenii pe care îi întâlnim, lucrurile pe care le avem în jur și tot ceea ce ni se întâmplă au cel puțin două înțelesuri. Este vorba despre semnificația pe care o au de fapt și cea pe care le-o atribuim noi în urma trecerii prin propriile filtre.
În contextul în care totul are cel puțin atâtea conotații câți oameni își exprimă punctul de vedere, putem privi dizabilitatea din perspectiva persoanelor care o au. Însă o putem privi și în viziunea tipicilor, persoane fără dizabilități.
Ce înseamnă să ai o dizabilitate?
Dizabilitatea poate fi unul din filtrele prin care percepi lumea, precum și un motiv în plus de a fi mai determinat să-ți depășești limitele.
Te poți lăsa influențat de problemă, căci da, dizabilitatea este o problemă, ori poți învăța să te raportezi la ea ca fiind o stare de fapt și parte din normalitatea ta.
Ce înseamnă să ai o dizabilitate.
A avea o dizabilitate înseamnă să ai nevoie de minime condiții de adaptare pentru a putea face anumite lucruri.
O deficiență fizică sau psihică poate da naștere unei lupte interioare și/sau unei lupte, în sens metaforic, cu cei din comunitatea ta. Acest lucru se întâmplă din cauza bătăliei între percepții.
Conotația negativă pe care o are dizabilitatea în înțelesul colectiv, precum și asocierea acesteia, în mod implicit, cu incapacitatea nu face altceva decât să descurajeze și să ridice bariere în fața persoanelor care în ciuda unui handicap, au diverse abilități / competențe.
Nevăzător în România – Articol preluat de pe: https://romania.europalibera.org/
Lipsa condițiilor minime în care persoanele cu anumite deficiențe să poată duce o viață cât mai aproape de normalitate și eticheta „A avea o dizabilitate = a nu putea face ceva” dă naștere fenomenului de victimizare. Acest fapt ce duce la autoizolarea acestor oameni și la absența / excluderea lor din viața comunității.
Provocări
Astăzi, pentru multe persoane, dizabilitatea se traduce în provocări: provocarea de a merge la magazin (oare va fi rampă la intrare?);
Provocarea de a merge pe stradă (Oare va fi posibil să mă ghidez cu bastonul alb folosindu-mă de bordură, având în vedere „fenomenul” parcării mașinilor pe trotuare, mai nou, a parcării trotinetelor electrice pe oriunde);
Provocarea de a interacționa cu diferite instituții (oare cum voi comunica cu X și Y în condițiile în care nu pot percepe doar limbajul semnelor, comunicare scrisă? Vor înțelege această necesitate ori vor striga unii la alții neștiind cum să procedeze?).
Când dificultățile noastre sunt la nivel primar: cum ne asigurăm traiul de zi cu zi, ne vine și mai greu să analizăm viața în ceea ce privește restul aspectelor: dreptul la educație, la muncă, la timp liber și recreere etc.
Sunt persoane care reușesc să depășească aceste provocări, dar cu ce preț?
Nu încurajăm neasumarea. Fiecare să muncească în direcția realizării visurilor sale. Noi milităm și acționăm pentru crearea unor șanse egale la o viață normală.
Doar așa putem reduce numărul oamenilor pentru care dizabilitatea înseamnă izolare, excludere, lipsa accesului, dependență, neputință, sentiment de inutilitate etc.
Dizabilitatea ca și ciocolata are o parte bună și una negativă.
Accesibilizarea_nu_e_un_moft.
Iată perspectiva unei persoane cu dizabilități:
În calitate de om cu dizabilități și produsul unei educații și a unor experiențe de viață mai complexe, mai frumoase sau mai urâte, mai clare sau nu … pot afirma cu tărie că noi, azi, nu avem nevoie de milă. Ca să evoluăm, nu ajutorul social constituie temelia progresului, nici viitorul nostru și nici a generațiilor care vor urma. Crearea unor condiții pentru oferirea de șanse egale. În primul rând vreau să fiu privită așa cum tu, societate, te uiți la omul normal. Vreau să fiu analizată prin prisma calităților și defectelor mele, prin prisma potențialului și abilităților de care dau dovadă. Nu vreau să mă definești având un prim și singur reper: dizabilitatea.
Tot ce sunt eu se află dincolo de aceasta. Tot ce înseamnă personalitatea mea nu e dizabilitatea. În cel mai bun caz, și calitățile pe care aceasta m-a ajutat să le consolidez.
Soluția este doborârea prejudecăților.
În calitate de un om cu handicap, ca să poți depăși etichetele sociale și prejudecățile, ca să rupi bariera dintre tine și lume, trebuie să ai un caracter de fier, dar unde să-l formezi? Atât timp cât crești și ești educat în acest colț de lume în care părinții nu știu cum să se raporteze la dificultățile cu care se confruntă copilul lor pentru că, fie nu au fost învățați niciodată, fie până la nașterea lui nu au mai avut niciodată contact cu un om cu o dizabilitate. Și unde să aibă tangențe cu o astfel de persoană?…când cei cu dizabilități sunt separați de lumea, așa-zis, normală.
Când statul nu se implică din diferite motive.
Când adaptarea și accesibilizarea, de cele mai multe ori sunt doar pe hârtie.
O persoană nu este definită de dizabilitate. Într-un mediu adaptat poate fi, cel puțin, la fel de productivă ca o persoană tipică.
Ai și tu povești cu și despre dizabilități? Lasă-le în comentarii să ajungă la cât mai multă lume!
Un like și o distribuire din partea ta ne ajută să ducem mesajul mai departe, ca împreună să producem schimbarea!
